0
Your shopping cart is empty!

Label: Name1
Bucureștiul a fost supranumit , încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, „orașul cofetăriilor”. Denumirea „cofetărie” provine de la un cuvânt din limba veche românească, „cofeturi”, însemnând bomboane, zaharicale. De asemenea, cuvântul „prăjitură” este un termen specific românesc. În secolul XIX, existau trei feluri de cofetării bucureștene: venețiene, nemțești și turcești. În anul 1832, existau 15 cofetării, cele mai cunoscute aflându-se pe Podul Mogoșoaiei (actuala Cale a Victoriei), acestea servind mai ales șerbeturi și înghețate. Asemenea cofetării scoteau pe uliță, la vreme de vară 15-20 de mese cu scaune. Dintre cofetăriile de altădată, cea mai bine cotată, la 1850, era cea denumită „Giovanni” (aparținând unui italian), aflată vis-a-vis de Teatrul Național aflat în constructie. La concurență cu aceasta era cea a altui italian, Comorelli, din Pasajul Roman. Tot pe Podul Mogoșoaiei se afla și renumita cofetărie „Elefterescu”, cu prăjituri rafinate de inspirație franțuzească. După Primul Război Mondial, numărul cofetăriilor crește semnificativ, apărând și o mulțime de cofetării ale diverselor cooperative, care ofereau prăjituri cu denumiri-tip („amandină”, „joffre”, „savarină” etc.) la prețuri standard. Astfel apar cunoscutele cofetării „Union”, „Scala”, „Universității” sau „Trandafirul alb”. Dar cea mai renumită locație rămânea tot Capșa, inaugurată în veacul precedent. La Capșa, local complex ce însemna restaurant, cafenea, cofetărie și hotel, situat pe Calea Victoriei, colț cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul Militar Național, s-a scris istorie la propriu, s-au pierdut și s-au câștigat războaie, au poposit zeci (!) de capete încoronate ale Europei, s-au făcut și desfăcut guverne în urma unor complicate cabale politice, au strălucit artiștii celebri aflați în vizită la București și, în general, s-a dat ora exactă pentru România din 1852 și până astăzi. Aici, au sorbit un șvarț și au gustat o prăjitură cu ciocolată după rețetele faimosului Emil Frederic, maestru de cofetărie școlit la Paris, Împăratul Franz Josef, Țarul Alexandru al II-lea, Kaiserii Wilhelm I și al II-lea, Raymond Poincaré, fostul președinte al Republicii Franceze sau premierul grec Eleftherios Venizelos. În 1920, cu ocazia vizitei Mareșalului Joffre, s-au lansat celebrele prăjituri de ciocolată care și astăzi poartă numele acestuia. Istoria Capșei merge departe în timp, chiar cu mult înainte ca aici să descindă familia cojocarului macedo-român omonim. Pe locul ocupat astăzi de clădire erau situate, la sfârșitul secolului al XVII-lea, casele și curtea boierului Radu Slătineanu. În 1830, italianul Eronimo Momolo (fost bucătar al domnitorului Grigorie IV Ghica) a cumpărat casele și, în sala de jos, a deschis un birt vestit prin mâncărurile italo-orientale, iar prin 1836, deasupra birtului, o sală de bal, cunoscuta sală „Momolo” sau „Slătineanu”, unde aveau loc cele mai frumoase baluri din Capitală. La 6 iulie 1852, protipendada Bucureştiului se plimba pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi făcea popas la cofetăria „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa”. În anii următori cofetăria s-a impus pe piaţă şi a spulberat orice concurenţă. Exploatând succesul deja obținut de familie, clădirea a fost cumpărată în 1868 de alți frați Capșa, Constantin și Grigore, și ei nepoți ai întemeietorului dinastiei, Dumitru Capşa. Ei deschid aici cofetăria cu nume similar, „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. Grigore Capşa a fost trimis să înveţe meserie la „Casa Boissier” din Franţa, iar priceperea lui i-a permis să prezinte produsele româneşti la Expoziţia din Paris. Grigore Capşa ajunsese un personaj foarte cunoscut în Bucureşti şi în întreaga ţară. Numele lui îl găsim deseori menţionat în publicaţiile timpului. De pildă, Adevărul din 15 iunie 1897, la rubrica Un bucureştean pe zi, în care se pot citi următoarele: „Cu cine să începem această rubrică dacă nu cu acela care este omul cel mai dulce din Bucureşti? Când zici «Capşa», îţi lasă gura apă şi parcă îţi vine imediat să o porneşti spre maiestrul cofetăriei şi al bucătăriei moderne. Să facem cunoscut pe Grigore Capşa ar fi să vorbim de biserica Zlătari sau Ateneu. El a devenit o instituţie bucureşteană, un monument... de zaharicale.” Succesul Casei Capșa a dus la apariția mai multor fabrici de bomboane și ciocolată, care își deschid și magazine de desfacere în București, Sinaia, Iași ș.a. În 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, dar și al altor case regale, precum cea a Serbiei și Bulgariei La 1871, obiceiul era ca toată elita Bucurestiului, care rămânea vara în oraș, să vină să-și mănânce înghețata la Capșa: „Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese stăteau tinerii civili sau ofițerii”. …Ce vremuri dulci!