0
Your shopping cart is empty!
Cofetaria Monalisa Bucuresti
selectați o categorie de mai jos
Prajituri & Miniprajituri
Placinte & Cozonaci
Prajituri & Torturi de casa
Torturi Personalizate
Torturi
Aniversare
Torturi pentru Copii
Torturi de nunta
Torturi Botez
Candybar

Ultimele noutati

  • Cozonacul are o istorie indelungata. La originea cozonacului, ca si a altor prajituri cu aluat, se afla painea, iar tehnicile de dospire si coacere au evoluat in timp. Drojdia a fost folosita din timpuri stravechi ca ferment pentru dospirea aluatului. in Egiptul antic existau, conform descoperirilor arheologice, cuptoare pentru copt. De asemenea, desene care dateaza de circa 4.000 de ani atesta ca egiptenii stiau sa faca paine dospita de felurite tipuri, unele fiind indulcite cu miere. Tot in Antichitate, grecii faceau un tip de cozonac indulcit cu miere si presarat cu nuci, care se numea '„plakous''. Romanii, care au preluat folosirea drojdiei de la egipteni si greci, au diversificat si imbogatit reteta pentru cozonaci, adaugand, spre exemplu, oua, unt, fructe uscate. 

    Romanii au avut la inceput doua feluri de cozonac, care erau oferite ca ofranda zeilor: „libum'', un cozonac de dimensiuni mai mici, si „placenta'', un cozonac cu branza, stafide si alune. In Evul Mediu, brutarii europeni faceau adesea cozonaci cu fructe uscate deoarece acestea tineau mai mult timp. In Marea Britanie, prima reteta de cozonac a aparut intr-o carte de bucate in 1718, autoarea recomandand ca aluatul sa fie copt in forme lungi si inguste, aceasta formula ramanand consacrata pana in zilele noastre. Francezii foloseau pentru cozonacul propriu-zis termenul '„la brioche''. In secolul al XIX-lea, cel de-al treilea fel de mancare, desertul, continea adesea cozonac. In general se considera ca reteta de cozonac asa cum este ea cunoscuta in prezent a fost consacrata in secolul al XIX-lea de europeni.

     

     

    Romanii fac cozonac de aproape doua secole și au dus rețetele clasice la rafinamente nebanuite. Pastorel Teodoreanu, de pildă, povestea că bunica lui nu concepea sa se apuce de facut cozonaci de Paște dacă nu avea la dispoziție 50 de ouă de țară! Iar Maica Sofronia de la Agapia folosea la un kilogram de faina bine cernută 20 de galbenusuri, 5 albusuri, 500 ml de lapte și o bucata buna de unt. Secretul este ca, apoi, aluatul sa fie framantat bine si lasat cat se cuvine la dospit. Gospodinele de demult se apucau de facut cozonacii in zori si ajungeau sa-i scoata din cuptor, rumeniti frumos dupa ce au fost unsi cu pana de gasca muiata in galbenus batut, abia spre seara. Asadar, ingredientele de cea mai buna calitate si rabdarea pot face din cozonaci o capodopera a mesei de Paște. În laboratorul Cofetariei MonaLisa aceste cerinte sunt indeplinite cu asupra de masura si, apoi, de aici se livreaza in tot Bucurestiul - in serii limitate - adevaratii cozonaci boieresti, numai pentru cunoscatori si impatimitii gastronomiei romanesti de altadata!

    Vezi mai mult
  • Hernan Cortez a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl", până la cincizeci de căni pe zi. Cortez a găsit băutura regală cam amară pentru gustul său. Spaniolii i-au adăugat melasă și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei, dar au păstrat secretul combinației magice vreme de aproape un secol. Călugării franciscani au fost cei care au dezvăluit în cele din urmă secretul, rețeta fiind rapid adoptată de curțile regale europene.

     Bomboanele cu înveliș de ciocolată și miez din migdale, alune sau nuci sunt o tentație veche pentru orice gourmet, chiar și în România pătrunzând cu aproape 170 de ani în urmă, pralinele fiind pomenite de Kogălniceanu, apoi intrând în galantarele marilor cofetării bucureștene, precum Riegler sau Capșa. În lume, aceste delicatese apăruseră mult mai devreme, prin secolul al XVII-lea, ele fiind invenția gastronomică a bucătarului unui nobil francez, Mareșalul du Plessis-_Praslin_ (1598-1675), de la care vine și numele și care aprecia în mod deosebit migdalele trase în caramel.

     

     

    În timp, în special o dată cu apariția pudrei de cacao după colonizarea Americii de către spanioli, pralinele au evoluat în fel și chip, ajungând să definească o gamă largă de produse de cofetărie, care aveau în comun învelișul subtil de ciocolată. Francezii au rămas conservatori și au păstrat migdalele ca umplutură a bomboanelor, în vreme ce belgienii au diversificat produsul, pe lângă migdale punând nuci și alune de pădure, dar și combinații de creme pe bază de smântână și/sau lichioruri fine, marțipan și... cafea. Se poate spune că Jean Neuhaus, un renumit ciocolatier belgian, a reinventat pralinele cu un secol în urmă, în 1912! Mai apoi, americanii au folosit nuci pecan sau, chiar, un fel de cremă de caramele. Cert este că, deja, pe la începutul secolului al XX-lea, pralinele deveniseră cele mai populare bomboane de ciocolată în lumea întreagă, iubite deopotrivă de regi și de plebei. Unii cumpărau cutii întregi o dată la câteva zile, alții își permiteau doar câte o bucată la sfârșit de săptămână. Cert este că și azi, în magazinașele cochete de pe strada ciocolatierilor din Bruxelles se poate cumpăra fie și numai câte o pralină din fiecare „boutique”.

    Vezi mai mult
  • Anna Pavlova (1881-1931) a fost o senzațională balerină a începutului de veac XX, prim-solista Baletului Imperial Rus din Sankt-Petersburg, descoperită de Marius Petipa și formată de genialul coregraf Serghei Djaghilev. Grația ei înnăscută dar și tehnica perfectă pe care o demonstra în fiecare dintre cele peste 4.000 de reprezentații susținute în perioada 1913-1930, i-au adus recunoașterea în întreaga lume, inclusiv la Antipozi. Aici a fost în turneu de două ori, în 1926-1927 și în 1929, vizitând atât Australia cât și Noua Zeelandă, țări care își revendică amândouă paternitatea faimoasei prăjituri care poartă numele delicatei artiste pe poante.

     

     

    Dincolo de această polemică culinară savuroasă, prăjitura care a făcut istorie este inspirată de tutu-ul diafan purtat pe scenă de Pavlova, decorat cu trandafiri de mătase în tonuri de roșu și verde. A rezultat un desert aerat, tip _merengue_, compus dintr-un strat alb de bezea, acoperit cu frişcă, şi ornat apoi cu tot felul de fructe, în special cu căpșuni (sau, mai rar, cu kiwi, fructul pasiunii sau zmeură). Cei mai mulți specialiști înclină să atribuie această capodoperă de cofetărie Australiei și leagă apariția ei de turneul din 1929 al Annei Pavlova. Atunci, Pavlova a vizitat pentru a doua oară această ţară şi ar fi stat la Hotelul Esplanade din Perth. Într-o seară, șeful bucătăriei de acolo, Bert Sachse, s-a trezit că nu are la dispoziție cine știe ce ingrediente sofisticate. Dornic, însă, să o impresioneze pe distinsa invitată dar găsind un carton cu ouă proaspete și o cană cu smântână, a creat din albușuri bătute cu zahăr până la consistența unei spume o prăjitură uşoară şi delicată ca Anna Pavlova, astfel încât bezeaua albă crocantă în exterior şi pufoasă în interior, acoperită cu frişcă şi fructe, a devenit una dintre cele mai cunoscute produse de cofetărie din lume.

     

    Prăjitura Pavlova a continuat să creeze, peste timp, o emulație atât de mare încât în 1999 și 2005 au fost realizate două variante uriașe de ..._Pavzilla_, lungi de 45 și, respectiv, 64 de metri!

    Vezi mai mult